Cei de la Sport.ro ne spun că naţionala noastră se află pe un drum bun după meciul cu Polonia, chiar dacă gândul le zboară la partida cu Serbia… Cum iarna nu-i ca vara, nici Polonia nu e ca Serbia din moment ce tricolorii au câştigat la Varşovia.

În urmă cu ceva ani, Ungaria a încasat o bătută zdravănă, 0-7 de la Iugoslavia, în barajul pentru un turneu final. Nu are importanţă care. În parlamentul de la Budapesta s-a propus scoaterea însemnelor naţionale de pe tricourile jucătorilor maghiari, consideraţi nevrednici să poarte stema ţării. Nu s-a ajuns la aşa ceva. Nici nu era nevoie, pentru că era doar o ruşine sportivă. Şi nici măcar asta nu era prea mare, pentru că ungurii oricum nu contau.
După vreo zece ani, naţionala lui Mutu şi a Prinţului Cristea a încasat-o de la sârbi cu 5-0. Nu s-a propus scoaterea însemnelor naţionale de pe tricouri. Nici asta nu era nevoie. Este mai mult decât o ruşine sportivă. Este ruşinea unei ţări în care nu merge nimic, prin urmare bătaia de joc de la Belgrad ar putea trece nebăgată în seamă. Iar dacă cineva îşi închipuie ca am ajuns acum rău din punct de vedere fotbalistic, să-mi spună la câte Campionate Mondiale am participat între 1970 şi 1990…

După o lungă absenţă de pe blog, pe care nu a remarcat-o, evident, nimeni, revin acum cu nişte momente de magie marca Dennis Bergkamp. Mereu am fost de părere că, deşi nu a avut performanţe foarte mari cu echipele la care a jucat, fie ca erau de club, fie care era naţionala, Bergkamp rămâne unul dintre jucătorii cu cele mia spectaculoase execuţii. Nu degeaba multe dintre golurilor sale sunt marcate din afara careului. Priviţi şi vă clătiţi ochii:

Iată mai jos demonstraţie de huliganism de la mama ei…adică din Anglia. Exact ca în filmul Green Street Hooligans, fanii rivalelor West Ham United şi Millwall FC s-au luat la bătaie. Vedeţi cum arată o invadare de teren “ca la carte”. mi se pare foarte tare că jucătorii nu se sperie deloc şi nu se grăbesc să iasa de pe teren. Bienînţeles că meciul a continuat şi a avut şi două reprize de prelungiri.

Bayern Munchen este la pământ în titlu şi text deşi în supratitlu stă foarte bine…

Non c’e due senza tre – spune o zicală italiană, foarte adevărată în cazul acestui articol publicat în ediţia online a ProSport. Daca tenismenul Victor Hănescu a ajuns merituos în turul doi al turnului de la Gstaad, în explicaţia foto “Hane” a ajuns şi mai departe, în turul trei. Cine ştie o fi vreo previziune…

Pe pagina de wikipedia a “cainilor”, la capitolul performanţe există categoria Champions League care nu prea are ce căuta acolo. “Greşeala” este imediat explicata dedesubt, de către un fan rival “binevoitor”. Sau poate o fi chiar un suporter dinamovist conştient că unele competiţii pur şi simplu nu sunt pentru Dinamo. Oricum, categoria poate rămâne, atâta timp cât Dinamo se pregăteşte de 5-6 ani să intre în Ligă, fiind, din acest punct de vedere cea mai pregătită echipă românescă pentru această competiţie.

Portarul din poza de mai jos se numeşte Jim Leighton şi a jucat fotbal până pe la finalul anilor ‘90. Scoţian de obârşie, Leighton a jucat prin carieră pe la Manchester United sau Arsenal, dar cel mai mult a îmbrăcat tricoul lui Aberdeen. I-am remarcat zâmbetul cuceritor la Mondialul din ‘98 când Scoţia a deschis balul în meciul cu Brazilia. Iată aşadar un portar care ştie să iasă la minge chiar şi cu preţul a câtorva dinţi din faţă.

Cei de la Metrorex au stabilit un record greu de egalat. Să dea nume şi apoi să schimbe numele la o staţie care nu există. În lumea imaginară a şefilor de la metrou, ultima staţie de pe magistrala 4 ar fi trebuit să se numească “Laromet”. Denumirea nu a mai apucat sa fie valabilă, cum nici tronsonul nu este finalizat. Probabil pentru a scăpa de ghinioane, mai marii de la Metrorex au decis să schimbe numele staţiei virtuale în “Laminorului”. Cel puţin nimeni nu a fost indus în eroare de acestă schimbare. Oricum, nu prea conta, din moment ce oamenii din Bucureştii Noi sunt induşi în eroare de vreo 20 de ani că vor avea staţii, nu doar nume. Si nici alea sigure…

Citeşte şi “Metrou cu plasmă în frunte”

Stati liniştiţi ca nu a dat 100 de goluri şi nici nu a apucat să joace 100 de meciuri la actuala sa echipă. Atacantul nepereche (pe bune, unde mai gaseşti aşa nebun?) care dispare la echipă si anunţă după două săptămâni unde este, şi-a ales numărul 100 pe tricou. Fotbalistul a ajuns spaima fanilor înrăiţi ai lui Flamengo după ce a avut pe rând, în doar câteva luni numerele 27, 29, 90, 92 şi 100. În ultimă instanţă, Adriano a priceput care este numărul cel mai bun pentru un atacant şi a ales tricoul cu “9″.